Trei in unu

Plina lumea de oferte.
De cate ori nu primim oferte de nerefuzat?! "imprimanta minune: trei in unu - scanner, imprimanata, xerox; robotul minune 3 in 1" Cum ziceam plima lumea de oferte...
Doar o saptamana libera am avut in vara asta.
Sotia si fetita imi pleaca in Grecia. Nu ma mai impac cu caldura de acolo. Ele pleaca, iar eu stau.

Eh... nu este asa rau cum s-ar crede "Eu stau" este asa... o vorba. De fapt plec si eu. Dar unde? As vrea sa fac o tura cu bicicleta, dar vreau si sa ajung in Apuseni la un prieten care are cai, si as vrea sa mai fac si o iesire asa in natura. V-ati prins?! "3 in 1" este raspunsul, o oferta pe care nu o pot refuza.

Asa ca apelez la prietena mea Clio Teo, impreuna am fost la bine si la greu. Cu bancheta din spate rabatata, Teo a devenit mult mai atractiva din punct de vedere al spatiului, astfel incat, rucsacul, cortul, hamacul, sacul de dormit si pe deasupra bicicleta. Tot ce as avea nevoie pentru a putea profita din plin de "oferta".

L-am sunat pe Mugur si l-am anuntat ca sunt pe drum. Cu un gol in suflet. Anul trecut am mai avut o incercare de a ajunge la cai insa cu cateva zile inainte am avut o "aventura" cu Teo in urma careia concediul a devenit un vis frumos.

Aglomerat Clujul... dr parca numai el?! Trecand printr-un poligon vechi... cu teama sa nu ajung vreo tinta ocazionala, in final ajung la locul cu pricina.
Pe malul unui raulet, un mic colt de liniste ma astepta si un catel bucuros ca nu este singur.

Are ferma si paznicii de baza, insa erau legati din motive de securitate. Trei ciobanesti carpatini nu sunt chiar trei zane. Trebuie sa fie si stapanul prin preajma pentru a fi in siguranta.
Ursu, masculul carpatin, ne-a insotit si in Apuseni, loc in care ne-am imprietenit... sau poate doar m-a acceptat.

M-am uitat in jur dupa un loc de hamac. Langa rau erau cativa arbori. Insa si puhoi de tantari. Cohorte intregi care cand m-am apropiat au sarit pe mine din umbra. Hotarat lucru, acolo nu imi pun hamacul.

Am gasit in final o structura de lemn care in final a devenit cartierul general. Mugur mi-a propus sa stau in camerele de deasupra grajdului, dar nu m-a convins. Trebuia testat hamacul si in afara de asta era o noapte faina, pe care nu doream sa o petrec in casa.
Asa ca an instalat hamacul iar noaptea am petrecut-o fara ca nici cel mai agresiv tantar sa ajunga la mine.

A fost ceva zgomot pana sa iasa luna. Veneau la rau caprioare iar carpatinii hapaiau de numa. Fiind inchisi in tarc si nu aveau cum sa ajunga la ele, insa le auzeam cum alergau pe pietrele de la rau.

Dimineata m-am trezit cu imagine superba. Caii lui Mugur se zareau pascand pe panta din apropiere.
Doar florile si vietatile locului erau martore.
Este minunat sa fi in mijlocul naturii, indiferent daca te gasesti la sute de kilometrii de civilizatie sau nu. Civilizatie... este un fel de spune.

Transportul cailor urma sa se faca cu un camion, care din pacate nu mai putea sa soseasca decat seara. Pana atunci am mai stat la o poveste ca mai tarziu, pe la 18:00 sa plec cu masina catre Huedin-Doda Pilii. Pana in Huedin drumul bun, insa drumul catre Rachitele este rau. "Drumul lui Boc" imi spune un localnic. Cum este bugetul asa si drumul: plin de gauri.

La iesirea din Rachitele m-a prins teama. Am lovit cu "burta" masinii destul de tare intr-un sant sapat de ploile torentiale. Nu aveam semnal la telefon, drumul forestier era fara parapeti si ganduri negre, ca cerul plin de nori, imi dadeau tarcoale.

Insa am pornit incet incet pe un drum forestier care dupa unii localnici este destul de bun, dupa altii rau, iar dupa indicatoare, inchis.
Ceata, zone cu bolovani scursi de pe versant... prin toate am trecut cu ajutorul Tatalui Ceresc, pana am ajuns sa vad si indicatorul care imi anunta intrarea in "Rezervatia Muntilor Apuseni". Dar mai aveam de mers... cel putin atata cat pana aici.
Eu insa nu stiam.
Speram la fiecare curba ca voi ajunge in Doda Pilii.

Dupa vreo ora de mers in viteza 1 maxim 2 am ajuns pe malul unui rau. Cred ca era Somesul Rece... nu sunt sigur si nici nu aveam de gand sa stau prea mult prin zona.
Peste tot erau urme de viituri.

Privind in urma nu-mi venea sa cred ca am ajuns... si chiar ma intrebam cum o sa ma intorc. Dar am trecut rapid peste asta... era pacat sa-mi stric placerea de ajunge unde mi-am propus cu probleme care le voi rezolva la timpul lor.
Important era sa gasesc adapostul unde trebuia sa ma intalnesc cu Mugur si cu inca niste cunostiinte comune. Si asta era greu. Facuse Mugur o schita pe luneta din spate a masinii... insa plouase. Prea increzator in memoria mea nu o "transcrisem" pe hartie si nici macar nu i-am facut o poza. Vag de tot imi aminteam de niste imagini trimise asta iarna...

Dar pe atata nu ma puteam baza. M-am gandit insa ca daca intreb localnicii, imposibil sa nu stie de un "dac" care isi tine caii in apropiere.
Dupa ce am intrebat pe un batran sfatos, am aflat si indrumare catre zona cu pricina. "Este usor de gasit" imi spuse, si asa a si fost. Taman la timp. Se inserase si abia langa adapost aveam semnal la mobil.
Mugur ma anuntase ca a intarziat camionul si inainte de 12 nopatea nu sunt sanse sa ajunga. Ovidiu era pe drum... insa el avea rulota si putea opri oriunde si sa apara doar a doua zi.

In adapost nu se putea intra, nu aveam de cand sa rup vreo usa si cum a inceput sa ploua am instalat repede cortul si am facut un foc sa nu-mi fie urat. Ploaia nu a fost puternica si focul a rezistat pana a venit Mugur cu caii. Dupa ce s-au randuit bine caii ne-am pus si noi la hodina ca era trecut de doua.


Dimineata am reusit si eu sa vad pe lumina locul in care am campat. Adapat caii, luat de sub cai "produsul finit", mancat ceva in fuga (nu de sub cai... ci la botul calului) si pregatit caii de drum.
Nu am mai calarit cu saua.
Mugur ne-a explicat si aratat cum se pregateste un cal, doua trei indicatii si la drum. Nu va faceti griji. Caii sunt super-cuminti si invatati cu novici.
Nu am avut surprize... decat placute.

Este minunat sa mergi calare. Iar printr-o zona mirifica cum este zona muntilor Apuseni, placere se dubleaza. Mugur ne urmarea din "umbra", dandu-ne cate un sfat in momentul cand credea ca este cazul.
Dupa o plimbare de vreo 2-3 ore ne-am intors la adapost, dupa masa urmand cateva lectii la coarda si "manevre" in zona adapostului.

Este minunat Mugur. Sunt convins ca daca ar fi vreme si as sta vreo saptamana cu el as avea ce invata si nu numai despre cai. Dar sa mergi calare nu este asa de simplu cum s-ar parea... saua este mare si efectul asupra anumitor zone nu este chiar placut la inceput. Asa ca in urmatoarea zi am plecat putin in recunoastere... ca mai trebuia sa ma si intorc acasa, cu masina cu tot. Drumul pe care am venit nu ma atragea in mod deosebit, asa ca am incercat drumul prin Poiana Horii.


Dupa unele harti o portiune este chiar astfaltata... insa era vai si amar.
Vreo 20 de km i-am facut intr-o ora si ceva. Mugur la fel mi-a zis ca drumul nu este rau, insa altfel se vede drumul din 4x4.

Pe "drum" am intalnit doar doi biciclisti si un tip cu un Aro. Au fost ceva emotii cand am vazut ca existau zone cu viituri... dar am ajuns cu bine in Poiana Horii de unde am vazut ca drumul este mai practicabil indiferent de vreme. Problema mea erau aversele foarte puternice care daca rupeau drumul de tot ma izolau in Doda Pilii si eu mai aveam si serviciu.


Am "alimentat" la izvor si am pornit inapoi spre Doda Pilii. Cel putin stiam ce ma asteapta zilele urmatoare.
Este destul de relativ ce iti spune cineva despre drum si cel mai bine este sa vezi cu ochii tai.
Dupa cate ca era o panta abrupta, pe care in caz de ploaie nu cred ca puteam sa o "atac", drumul mai era si "taiat" de cate o viitura.

Teo si-a facut pe deplin datoria si o mica pauza-i prinde bine si ei. Timp in care ma bucur de salbaticie. Cinci minute, cat timp si-a tras sufletul, m-am bucurat de linistea si salbaticia din jur.

Un fruct (Soc rosu - mi-a spus Marius Colac), o floare, o raza de soare. Acuma stiam ce ma va astepta la intoarcere si daca nu o fi ploaie stiam ca Teo isi va face treaba cu brio.
Mugur avea niste probleme legate de activitatea eqvestra din Apuseni, asa ca dupa ce Ursu a fost investit cu drepturi depline asupra adapostului.

Urmatorul pas a fost sa-mi montez bicicleta si sa plec in explorarea imprejurimilor.
Spre suprinderea mea am gasit si o bucatica de astfalt pe care bicicleta sa-l mangaie cu drag. Dar destul de putin si oricum neesential pentru mine.

Cat este drumul de rau pe bicicleta pare mai bun decat cu masina. Si oricum te poti opri oriunde si ajunge in locuri unde nu ai baga masina.
Mai lasi bicicleta la "pascut" mai faci o baie de soare si parca altfel se vad toate.

Din "centru" Dodei Pilii, am luat-o la stanga inspre IC Ponor pe drumul care merge in amontele raului.
Imi place cand ies intr-o evadare sa mai fiu cu cineva, sa mai schimb o vorba, etc... insa are si iesirea solo partile ei bune.

Linistea, decizile pe care le iei doar pentru tine sunt unele dntre ele.

Si pe aici, locurile sunt minunate, imbiindu-te sa te opresti la fiecare cot al raului sau izvor intalnit. Nu am mai fost niciodata pe aici, asa ca mai tot timpul ma opream admirand raul sau padurea. Am mers spre IC Ponor, dupa cum scria pe niste indicatoare vechi si dupa ce am tranversat raul am luat-o pe un drum prin padure. Nu am avut nici kilometrajul pus si nici nu m-a interesat ce distanta am parcurs.

As fi vrut sa merg pana la Cetatile Ponorului, insa nu stiam cand se intoarce Mugur si parca nici nu imi venea prea bine sa plec prea departe, stiind ca in apropierea adapostului unde au ramas caii si Teo exista o zona plina cu tigani.
Nici Apusenii nu sunt ce au fost mai demult si nici oamenii. Privind mica asezare fantoma te intrebi ce virus a bantuit pe aici?
Firele de curent au disparut, casele au ramas in paragina.

"Pastrati curatenia" ma indeamna un anunt scris cu creta pe un perete.


Iar altul "Va multumim ptr cazare" imi indica faptul ca au existat si "romani politicosi".
Vremuri apuse...
Ma intreb de ce aceste locuinte nu sunt amenajate si folosite pentru turism. Zona este superba.
Ma intreb... si nu-mi raspund.
Nu am raspunsuri pentru ce se intampla in tara asta, doar unul care poate este prea dur:
"cred ca nu am impuscat suficienti in 89".
Ma decid sa ma intorc la adapost, sa nu vina noaptea si eu sa nu fiu acolo.
Sunt singur.
Ovidiu a plecat mai repede... probleme pe acasa. Mugur nu s-a intors. Ursa ma astepta nerabdator. S-o fi plictisit si el...

Noaptea se lasa usor.

Aprind focul, la fel cum au facut atatea mii de oameni inaintea mea pe aceste plaiuri, si ma intind langa el.
Privesc cerul plin de stele.

Sunt stelele sub care au inoptat si Avram Iancu si Horea si Decebal.

Sunt pe pamantul lor. Mai pun un lemn in foc si-mi astept prietenul, pe Mugur.

Spiritul dacilor este viu este suficient sa vorbesti sau sa-l privesti pe Mugur.

Este ultima noapte. Mi-am incarcat bateriile si ma bucur ca nu am ratat "oferta".
Iar de or mai fi "promotii" si in alti ani, sunt sigur ca nu o sa le ratez.